xD 2 timpuri ale serii

Luna e singura care ne vede pe amândoi - dar unul pe altul nu ne puteam vedea. Fii liniștit, când am zis că vreau să mă gândesc la trecut și prezent, nu mă refeream la nimeni. Așa că tu, cel care citești, ești singurul care contează pentru mine - acum.



Noaptea - sfârșitul sfânt al începutului. Dar e seară. Nu e decât începutul unui sfârșit. Înseamnă că ochii îmi sunt încă deschiși, dornici să vadă tot ce nu au văzut ziua. E posibil să văd fire de stele, să aud voci de îngeri, să simt mângâierea cerului - totul e o iluzie reală. Mă simt ca și cum aș cădea în timp - fără să am vreun străin pe lângă mine. Tot ce citești e paradoxal. Dar n-am ce face: e seară.



Spunându-ți de câteva ori aceleași lucruri, te-am plictisit, probabil, cu teoriile mele absurde. Imaginează-ți doar că ai citit o carte întreagă scrisă în câteva rânduri, iar acum urmează să vezi filmul, care nu are de-a face cu nimic. Ciudat, nu?



Ce film? Decorul e tot ce mă înconjoară, luna e reflectorul inexistent. Iar eu - singurul personaj. Singură în Universul meu singuratic, pierdută pe undeva pe acolo. N-are importanță. Eu nu am importanță. Doar tot ce urmează să scriu contează.



Privesc în stânga și în dreapta, în speranța că voi vedea altceva. Ceva care să îmi atragă atenția în mod deosebit. Nimic. Nu pot decât să văd o persoană care plânge în timp ce râde, apoi un copac care înflorește în timp ce îi cad frunzele. Prostii.



Revin la actualitate. Pentru că sunt legată de ea. Și până la urmă, nu-i totul atât de searbăd. Până la urmă, secunda asta are 2 timpuri: trecut și prezent. Și de asta mă ocup acum. Văd o persoană care se plimbă prin grădina alăturată. Mă întreb: ce trecut are? Mă întreb dacă nu o să rămân odată prinsă între moarte și curiozitate. În fața mea, trece o pisică albă, cu pete negre: unde trăiește, ce prezent are? Luând fiecare ființă la rând, îmi pun întrebări în gând - și rămân fără răspuns. Am ajuns la mine: EU ce prezent și trecut am? Poate ar trebui să mă întreb de viitor - căci așa e normal. Dar nu vreau să îmi pun întrebări la care mi-e frică să dau răspuns - ar fii prea mult pentru o singură seară. Decât să spun ceva greșit, mai bine nu zic nimic. Și las totul sub tăcere, alungându-mi gândurile oarecum nefaste. Atunci ce rost mai are să...?



Dar e seară. O seară a iluziilor și a realității. O împletitură de vise fără trecut, fără prezent...

Uitasem , seara trebuie să te gândești doar la viitor, eventual la ziua care urmează. Ah, înseamnă că am greșit momentul !