xD Analizez - Sau doar privesc

Era trecut de ora 3 după-amiază. Părea o zi excelentă, cu mici corăbioare de hârtie plutind pe apa limpede a cerului şi cu zgomotul profund al crengilor în bătaia vântului, ca nişte valuri ale mării. Iar eu zâmbeam sincer soarelui orbitor. Dacă mi-aş fii ascultat bătăile inimii, probabil ele trădau emoţiile pe care încercam să le ascund. Dar cum nimeni nu făcu asta, continuam să mă prefac veselă şi bine dispusă- consideram că o schimbare nu strică. De la căldura neobişnuită, sau poate de la profunzimea gândurilor scrie mai sus, mergeam încet. Sigur, un trecător ar zice că admir peisajul, deci îmi permiteam să păşesc cu o atenţie indiferentă, că să zic aşa. Nu peste mult timp, se auzi o poartă scârţâind. intrasem în curtea casei. Nu priveam nici în stânga, nici în dreapta. Mergeam cu capul aplecat, dar zâmbind. Deobicei nu zâmbesc singură, dar lupta dintre nerăbdare şi bucuria banală ce se destrăma în sufletul meu mă făcea chiar să şi râd. Dar nu mai conta: ajunsesem în faţa uşii. intrasem în casă, dar nu oricum: eram atât de obişnuită cu neprevăzutul în ziua aceea, încât am intrat cu o oarecare emoţie, deşi ştiam că nu se va întâmpla nimic şi că nu mă aşteaptă nimeni. şi chiar vroiam să nu mă aştepte nimeni: consideram o discuţie de orice fel ca fiind plictisitoare, deci nu mă ajuta cu nimic. Aşadar, am urcat în grabă scările. Am intrat intr-o cameră cu pereţi portocalii, luandu-mi un bloc de desen şi un creion , apoi am ieşit repede. La capătul holului, era o uşă care îl despărţea de o încăpere întunecată. Cu siguranţă nu curiozitatea mă făcu să deschid uşa, căci ştiam prea bine ce ascunde ea. şi totuşi nu aveam motive să o deschid. De fapt mă atrăgea ceva care mă făcu să o împing brutal. Atât de puternic, încât nici măcar nu am apucat să conştientizez ceva, că eram cu mâna pe clanţă pe partea cealaltă a uşii. Simţeam că e prima dată când păşeam în camera aceea ciudată, fără nimic care să atragă atenţia. Poate singurele obiecte speiale erau tablourile de pe pereţii abia luminaţi de razele soarelui târziu. Nuanţele picturilor erau închise, dar asfinţitul le dădea un plus de lumină şi vioiciune intr-un mod inexplicabil. Liniile, formele şi culorile se îmbinau intr-un mod armonios, ceea ce înviora un pic încăperea. Dar nu venisem să admir tablourile din simpla cameră cu o scară. ştiam foarte bine unde ducea acea scară, aşa că, fără să mai stau pe gânduri, am urcat în grabă treptele înguste. în câteva clipe, auzeam cântecul păsărilor mai clar, mai limpede, vedeam tot ce se putea vedea şi simţeam vântul domol- eram pe acoperişul casei. Priveliştea mă încânta, mă liniştea. Puteam vedea totul de sus, fără să mă vadă nimeni. Eram că o pasăre ce pândeşte de după frunzele mari ale copacilor. Scopul meu era unul simplu: să descopăr şi să încerc să văd lumea altfel. Cu creionul în mână, încercam să surprind detaliile, în speranţa că le voi descoperi pe toate.Fiecare petală a florilor, fiecare frunză a copacilor, fiecare piatră de pe alee începeau să îmi fie cunoscute. Nu îmi rămânea decât să îmi înalţ privirea. O greşeală. Plimbându-mi ochii curioşi printre dealurile îndepărtate, tânjeam după puterea privirii de a ajunge dincolo de obstacole. Aş fii vrut să fiu pe un nor deasupra întregului oraş pentru a satisface curiozitatea banală care apăru deodată. Dar de ce să vreau una că asta? Dorinţa stupidă trădează faptul că vreau peisaje noi, că m-am plictisit de acela care mi se arată în fiecare zi. şi asta nu înseamnă decât un singur lucru. Mă întreb: chiar trebuie să privesc atât de departe? Aşadar, chiar trebuie să mă gândesc la viitor, când clipele prezentului sunt unice? Chiar trebuie să cunosc fiecare detaliu din peisaj pentru a vedea lumea altfel, adică chiar trebuie să analizez fiecare clipă, în speranţa că voi putea schimba ceva? Un singur răspuns: nu.





Aşadar, viitorul trebuie să fie o oglindă opacă, prin care vedem doar nişte contururi nestăpânite. Dar de cele mai multe ori, ar trebui că el să nu fie decât un simplu cuvânt fără valoare.